Nu mai scriu.

…In caz ca nu s-a observant asta inca. Ma simteam datoare sa spun asta.

Pace!

Aberând. Amintiri

Se făcea că eram eu şi cu încă un personaj. Un personaj destul de important de care nu îmi pasă al vieţii mele. Să-i spunem G…igel.

Eu şi Gigel eram prieteni foarte buni, cei mai prieteni de pe acest Pamânt prietenos. Şi Gigel dormea la mine într-o noapte, fiindcă eram singură acasă. Şi noi eram foarte [subliniez] prieteni. Aşa că eu şi Gigel stăteam pe patul meu [care nu era aşezat la locul lui obişnuit] şi mâncam, iar eu eram crizată că “dacă vine mama acasă??”, iar el îmi zicea mereu “stai liniştită, nu vine. Dacă a zis că rămâne la ţară, rămâne la ţară”.

Iar pe la 1 şi ceva noaptea, pe când Gigel se afla la baie, ce să vezi? Se aude cheia şi intră mama cu încă vreo 5 oameni [cine naiba vine cu musafiri la 1 noaptea??]. Musafirii se cuibăresc în sufragerie, iar mama şi mamaia [era şi mamaia, doamne!] vin la mine în dormitor.

Eu le priveam disperată şi deja mintea mea cocea niste urmări dezastruoase ale prezenţei lu’ Gigel la mine în casă în toiul nopţii.

Aşa că mă duc după Gigel în baie, dar ia-l pe Gigel de unde nu-i. Intru în sufragerie, scap de cunoştinţele iubitoare care mă întreabă pline de interes “cum mai e viaţa mea”, iar apoi merg la bucătărie şi îi văd capu’ lu’ Gigel ieşind de sub masă şi întrebându-mă cu disperare: “Au venit??”. Iar eu “D-da, stai a-acolo, scap eu de ei şi te scot repede… da?”.

Aşa că mă întorc la mine în cameră, unde o aud pe mama că vrea să se ducă să spele vase [în bucătărie!], iar eu, disperată că o să îl găsească pe Gigel mai mult ca sigur, îi bag privirea lăcrămoasă, cu ochii mari şi îi spun “Mami, nuuu, mai stai cu mine. Lasă că spăl eu vasele mâine dimineaţă. Stai cu miiineee”. [ceea ce în realitate probabil că nu aş face]. Şi mama se înduplecă şi se apucă să calce rufe la mine în dormitor. Suspect.

O las pe mama printre aburi [şi la propriu şi la figurat] şi mă duc spre bucătărie, dar, ŞOC: lumina era aprinsă. Cineva intrase acolo. Mă apropii tiptil de uşă şi, ŞOC again: aud sunete de mătură. Cineva mătura. Iar asta însemnă, cu siguranţă, că îl va găsi pe Gigel. Cineva ne boicotase planul.

Aşa că stau încremenită pe hol şi aştept un urlet gen: “Iuuuuuliaaaaa, ce-i cu băiatu’ ăsta aici??!”, urmat de un “Făi fetiţo, tu eşti tâmpită?”.

Dar, în loc de zbierat aud… un zâzâit. Şi mă trezesc speriată. Vodafone mă informa că îmi expiră creditu’.

Respectivul&co.

Mai întâi a fost Individul, al Ioanei. Individul era prietenul ei imaginar, conceput într-un moment de maximă plictiseală.

Apoi, într-o zi cu soare, pe când eram cu prietenele Iulia şi Simona şi discutam, cel mai probabil, despre băieţi, le-am făcut cunoştinţă cu prietenul meu imaginar, Respectivul.

Respectivul este foarte înalt [aici este de vină dragostea mea pentru băieţii înalţi :))], probabil mai bine de 2 m. Atât de înalt încât mă doare mâna când îl ţin de gât :)) [şi mă întrebam de ce se uita lumea aşa mirată la mine, ţinând mâna în aer]. Este veşnic high, utilizând cam toate tipurile de droguri găsite pe lumea asta, şi e prieten cu ‘Budha din W.C. City’ [don’t ask…]. E vesnic blazat şi nu prea vorbeşte mult, dar e băiat de treabă când îşi revine în simţiri. În tinereţea lui era sportiv [făcea handball], dar acum a fost nevoit să se lase.

Dat fiind că a trebuit să spun şi ce trăsături fizice are [fiindcă doar eu îl văd, iar fetele erau curioase], e brunet cu ochii verzi [imaginaţie bolnavă, damn it]. Aa, şi e zodia peşti sau scorpion, nu m-am decis încă :)) Şi are 18 ani jumate.

Din păcate, Respectivul este acum la spital, fiindcă aseară a luat o supradoză şi a trebuit să chem ambulanţa. Dar o să se facă bine, chiar azi mă duc să îl vizitez şi să îi ofer un kil’ de portocale.

După ce ne-am plimbat cu Respectivul şi am făcut mare tărăboi prin parcul Tineretului [am ameninţat chiar lumea că îl pun pe Respectivul să îi bată], am făcut cunoştinţă şi cu Gigel Mafiotu, Costel Distinsul şi Vasilică Şmecherul [ăştia sunt tot prieteni imaginari].

Gigel Mafiotu îi aparţine Cozzminei [care s-a alăturat şi ea după un timp ‘găştii periculoase de fete’]. Gigel e brunet cu ochii negri, pare-mi-se. E mai timid el aşa, dar e un băiat de treabă. E cam lacom, iar când întrece măsura Cosmina îl ciupeşte de fund şi înţelege. Îi plac lămâia cu mămăligă şi sucul de murături. Joacă basket, are 1.70 şi îi plac « tipele dotate » [ :)) am încheiat citatul].

Iată ce spune prietena C. despre scumpul Gigel : « Gigel… dragul meu Gigel…în ziua când te-am proiectat soarele a răsărit în sufletul meu. Mă alinţi cu părul tău negru ca asfaltu, cu ochii negri ca măslinele. Ai devenit foarte special pentru mine, Gigel… ». Câtă dragoste…

Costel Distinsul îi aparţine Iuliei. E cam blond, din păcate :)). E tot foarte înalt, dar nu mai înalt decât Respectivul [el a fost primul şi are întâietate!]. Are o slăbiciune pentru fundul meu şi e un mare fustangiu. Nu o să intru în detalii, fiindcă prietena Iulia a făcut-o ea déjà şi pentru mine :)).

Ultimul, dar nu cel din urmă, este Vasilică Şmecherul, aparţinându-i Simonei. Vase Şm e şaten cu ochii negri şi tot înalt, se pare. E băiat cu bun simţ, petrece mult timp în baie, acolo fiind singurul loc în care nu stă cu S. [nu se ştie ce face acolo atât timp… Nici nu vreau să ştiu]. S. zice că e o apariţie incendiară oriunde, dar, din păcate, ea e singura care îl vede.

Şi cu asta m-am oprit. Apropo, chiar nu am înnebunit. Oricât de aberant ar fi sunat, asta e realitatea ).

P.S. Cu această ocazie, îmi cer încă o dată scuze faţă de Delight, pe care nu l-am recunoscut :)). Îmi recunosc vina.

Fools in love.

Mi-e scârbă. Toată lumea se iubeşte. Unde mă uit, văd numa declaraţii de dragoste. Inclusiv în lista mea de mess. Ce să mai spun de hi5? Pe care oricum încerc să îl ţin cât mai departe, dar, cum îmi arunc un ochi, mai văd câte un „ub3x  l@ uh, veatz@ meah” şi tot felul de chestii mai mult sau mai puţin penibile.

Chiar e neapărată nevoie să facă atâta paradă cu „dragostea” lor  [care numa dragoste nu e, copii copaci!]? Te simţi mai bine dacă toată lumea ştie că ţi-ai tras „b trei b trei” [a.k.a. b3b3] nou? Îţi garantez că celorlaltora le pasă la fel de mult de viaţa ta amoroasă la fel de mult câm le pasă de tine… Aşa că… Get a life!

Şi, în plus, de când a devenit aşa de uşor să spui „te iubesc”? Durerea mea, cuvintele astea chiar nu mai înseamnă nimic? Pentru mine, personal, sunt nişte cuvinte pe care nu cred că o să le spun unui băiat vreodată [deh, nu-s făcută pentru aşa ceva...]. E ceva… sacru ) Poate pare ciudat, dar eu aşa văd lucrurile. Când spui că iubeşti pe cineva înseamnă că o faci, într-adevăr… Nu că nu ai ce spune.

Ah, şi ca mo[n]stra, iată:

” X:X:X:X:X:X:X:*:*:*:*:*:X~B3bytzu ٥ﻻ ﻉ√٥ﺎ ٱu ღ٥u ღღ :P:X:XBut ٥ﻻ u ﻉ√٥ﺎ B3bytza? :X:X:*:*:*:*:X:X:X:X:X:X:X:X:X “

Hai dă-o-n căcat de treabă…

Aventuri pe plaiurile mioritice

În vacanţă, am fost târâtă vreo două zile de mama la ţară. Sentiment oribil pentru mine, fiind unul din locurile de care fug cu disperare. Sejurul acolo mai e cum mai e, îl mai suport eu într-un fel sau altul, dar durerea cea mai mare este drumul până acolo.

Mijloacele de transport în comun s-au dovedit, încă o dată, a fi un loc înfiorător. Asta pentru că am mers până acolo cu…rata [rata=un autobuz de -5 stele, plin de ţărani].

Şi rata era tare aglomerată, pentru că lumea fusese la cumpărături pentru Paşte,îşi înnoiseră copiii [de ce naiba trebuie să aştepţi până la Paşte ca să îţi iei haine noi?? Nu poţi să îţi iei oricând?] şi acum se întorceau frumos pe la casele lor.

Ne-am aşezat în spate, unde am prins locuri, iar eu eram hotărâtă să nu schimb mai mult de 10 cuvinte cu mama, pentru că mă târâse acolo. Zis şi făcut. Mi-am scos liniştită cartea, să m-apuc de citit, dar ceva mă împiedica. Un om de lângă mine, venit cu tot familionu’ să-şi ia de-ale gurii, vorbea la telefon:

“-Alo, da. Io sunt Aurel, tu cini eşti? Viorel? Viorel di la Lopătari?! Eu îs Aurel di la Bălăceanu [wtf?? )] Şi ce suni, mă, cu numâr ascuns?

-Aurele, lasă-l mă, şi închide, îi spuse soţia, aflată pe scaunul din faţa lui.

-Vrei sî ni certăm? Îi zice Aurel lui Viorel, cu o voce fioroasă, prevestind măcel. A închis…”

Şi bineînţeles că după asta a urmat o înjurătură de toată frumuseţea pe care eu, fată cu bun simţ, nu pot să o reproduc.

Am râs eu ce-am râs, m-am minunat de prostia omenească, dar am zis că, până la urmă, cine suntem noi să judecăm?

În continuare, soţia lui Aurel, desfăcea sacoşele [de rafie, bineînţeles )] de pe culoar, aflate exact lângă mine, pentru a-i arăta nu-ştiu-cărui-om-cu-faţa-de-prună-storcită [un australopitec, cel mai probabil] ce au cumpărat ei “di la Buzău”. Ştiu că Paştele e o ocazie specială [pentru ei], dar parcă îşi luaseră merinde pentru juma’ de an. După ce a înotat printre cutii de mici, a găsit un pachet de Mentos:

-Ce îs astea, fã, gumi? O întreabă soţia mult iubitului Aurel pe o tanti din faţa ei, care cred că era mult iubita ei soră.

-Nu, fă, îs mentosani din-alea.

Au luat câte una şi au plescăit zgomotos vreo 5 minute [spre disperarea mea, fiindcă urăsc zgomotul de plescăială cronică], după care au ajuns la concluzia că era gumă. Mă depăşeşte misterul…

Îmi venea să urlu “Bă analfabeţilor [nu e doar o părere, asta erau. Puţeau de prostie], de unde aveţi voi bani să vă luaţi telefoanele alea şi să veniţi cu 4 sacoşe pline cu de-ale gurii?! Băi, aţi citit în viaţa voastră mai mult decât ambalajul de la mici?”. Răspunsul era, evident, “nu”. Iar eu eram chiar nervoasă, aşa că mi-am îndesat căştile în urechi, fiindcă de citit nu era posibil cu Aurel şi familia lui lângă mine, am dat muzica la maxim şi drumul a devenit chiar plăcut.

Concluzia e că degeaba învăţăm, copii, matematică, fizică şi alte rahaturi, degeaba citim [unii dintre noi], degeaba mergem la şcoală, dacă ăia nu ne învaţă cum să furăm, ci vor “să ieşim oameni”.

Iar în tot acest timp, mama le desena pe geamul aburit copiilor de pe scaunul din spate [e educatoare, deh…], iar Aurel şi masculii feroce din familia lui se holbau la ea şi la operele ei de artă, iar eu încercam să nu izbucnesc într-o criză isterică de râs.

În final, vreau să le mulţumesc lui Serj Tankian, Brody Dalle, prietenilor de la Slipknot, lui James Hetfield, netului pe telefon, Vodafone-ului pentru ofertă si tuturor celor care m-au ajutat să supravieţuiesc şi să trec peste aceste momente inimaginabil de grele…

Mare ţi-e grădina, bre hi5…

Într-o seară, pe când m-am gândit să dau şi eu un refresh la hi5, am descoperit [pe lângă câteva multe friend requests] că am un mesaj nou. Ma gândeam că ori e vreun d-ăla care îşi face reclamă că are poze noi şi să îi dau commenturi [ceea ce nu aş face, oricum], ori vreun prieten cu care nu am mai vorbit demult, ori vreun cineva care îmi cere id-ul [pe care probabil oricum nu i l-aş da…]

 

…Şi se pare că am cam nimerit. Uite ce-mi spunea omul :

 

« buna am 3 poze noi

sper ca lasi comm ca iti las inapoi

apropo

nam vb de mult

asa sper ca reincepem prietenia noasta

pop »

 

Bineînţeles că am rămas proastă şi m-am holbat ca anticapata la mesajul respectiv şi apoi la pozele omului, ca să văd cine era acest prieten atât de drag mie, cu care nam mai vorbit de atât timp…

 

Mare mi-a fost mirarea când mi-am dat seama că habar n-am cine e omu’ ăla cu un uşor iz de cocalar, care îşi comentează profundele poze cu « stand si uitanduma la singuratate… incepui sa vb cu el… pan miam dat seama ca de fapt vb singur singrel… » [Eminescu şi rimele lui de vărzău erau nimic pe lângă acest mic artist], « lovez la u » şi tot felul de astel de lucruşoare. Mereu am crezut că îmi aleg prietenii cât de cât după câteva criterii [gen iq-ul mai mare decât al unei veveriţe, nemanelar, necocalar ş.a.], d-aia nu prea mi-a venit să cred că aş fi avut vreodată un asemenea prieten.

 

Era logic că e ceva suspect la mijloc dacă eu nu l-am mai văzut pe omul ăla în toată viaţa mea. Aşa că m-am apucat să fac câteva cercetări şi am ajuns la concluzia că se poate să trimiţi un mesaj la mai multă lume, iar ăia [sărmanii] să creadă că le-ai trimis numa’ lor. :))

Şmecher tare băiatu’. Se gândea că aşa o să strângă multe « comm’uri » la pozele alea noi ale lui. Şi iată încă o dovadă de prostie acută şi penibilism. Oricum, apreciez originalitatea :)). Întotdeauna… Dar, până la urmă, cine suntem noi să judecăm ?

 

P.S. Cu această ocazie, vă rog să nu mă mai rugaţi să vă las commenturi pe la poze/profil, fiindcă nu am s-o fac. Nu mă ocup cu d-astea, comentez doar dacă am eu chef şi dacă găsesc ceva de spus, nu dau ca să vă crească vouă numărul de commenturi [sau vreo protuberanţă]. Dacă eu nu vă cer asta, mă aştept ca nici alţii să nu-mi ceară mie. Sper că m-am făcut înţeleasă…

Powered by Google [II]

Continuăm seria « topul căutărilor stupide » cu partea a doua.

■ Probleme [cu adevărat] existenţiale

▪ o urasc pe diriga – asta este, într-adevăr, o problemă ) Cu puţin noroc, o să-ţi treacă [mie mi-a trecut, deci există speranţă!]

▪ urasc geometria – şi te gândeai că poate te consolează Google?

▪ cum sa inteleg fizica – oh, crede-mă, dacă aş fi ştiut mă consideram deja geniu… dar de vreo 4 ani mă chinui să aflu şi nu reuşesc. Am cam rămas fără speranţă.

▪ sfaturi cum se scapi de nasul tau – îl tai
▪ ce vise au tinerii din ziua de azi – doamne fereşte! Şi noi suntem oameni, mă!

▪ ce crede hasdeul despre celelalte licee – ) asta e preferata mea. Hasdeul, sărmanul, e şi el o clădire [sfântă! )], ce ar putea să creadă? Cu toate că am auzit că e certat de vreo 100 de ani cu Eminescu…

▪ cum se joaca boltz – aici mă simt datoare să răspund cu lux de amănunte fanilor, fără miştouri ). Se ia una bucată grup de oameni, nişte beutură şi se pune în pahare. Şi jocul e cam aşa: alegeţi un număr [de exemplu 3, e cel mai indicat]. Şi primul începe 1, se continuă cu 2, apoi al treilea trebuie să spună „boltz”… şi tot aşa… 5, boltz, 7,8,boltz. Mai exact, tre’ să spui boltz în locul fiecărui număr multiplu de 3 [dacă joci cu 3] sau număr în care apare cifra 3 [de exemplu 13]. Cine se încurcă şi spune numarul în loc de boltz, ia o gură de beutură. E de preferat să fiţi deja beţi ameţiţi când jucaţi ) Dar aveţi grijă la coma alcoolică.

▪ cum sa ii faci pe ceilalti sa te asculte – strigi la ei…

▪ nu se inteleg dar se asculta de minune – bravo lor.

▪ prostia din ziua de azi – e cruntă, ştiu…

▪ cum sa scapi de o colega proasta si tampita – o omori

▪ urasc matematica – se mai întâmplă…

▪ cum sa scapi de profii – ştii că-s doar 10 clase obligatorii, nu?

▪ cum sa scapi de ore – nu există nicio metodă secretă. Ori pleci, ori faci dansul ploii, poate-poate s-o întâmpla vreo minune…

■ Generaţia hi5 – manele – animal X

▪ cum copiem pozele de pe hi5 acum – acum? La fel ca înainte…

▪ animal x imi pare rau – şi mie îmi pare rău pentru tine…

▪ maneaua misca-te asa – ce-i cu ea?

▪ hi-5 profilul enigma – da, hi5-u e o enigmă, într-adevăr…

▪ amintiri din copilarie animal x – ce-are a face, mă?

▪ statusuri de cuceritoare – Este multe. Dar îţi dau câteva exemple arhicunoscute: „Ea e fatha top-model, are buothu plin cu gel”, „Iub3sc fytzOo$ p3 syst3m p3ricoolo$” etc.

▪ cine canta melodia asta – care?

▪ topul cocalarilor de dorobanti – care Dorobanţi? Nu-mi spune că Dorobanti aci la mine „in da hood” că mor ). Oricum, la mine aici sunt prea mulţi… Şi toţi merită locul 1.

▪ poze profile hi5 baieti draguti – hormonii… grea boală

▪ copil mic hi5 – fă-ţi tu singur/ă unu’!

Şi acum, ca de sfârşit, mă întreb… Prostia chiar nu doare?

Fustangiul.

Toată lumea cunoaşte acest tip de scursură a societăţii, şi anume fustangiul. Cred că toate [mă refer la fete aici] am avut de-a face, cel puţin o dată [dacă eşti cu noroc], cu specia.

 

         Este tipul băiatului popular [popular, nu poponar], şmecher cu doi de şm, mare bed boi [a se citi bad-boy] şi macio men [macho man], dar care e la fel de laş ca o veveriţă, care merge galeş pe holurile şi prin curtea liceului, cu o privire de «lumea e a mea», spune [mult prea] des «Hai, bă… Încercam şi eu să le vrăjesc pe fetele astea» şi ia în braţe / pupă jumătate din populaţia feminină a liceului.

 

De arătat, arată de obicei bine. Mai mereu, de fapt… Este tipul băiatului «bun», după care suspină o mare parte din fete. Nu se ştie încă ce le face să suspine [nu uitaţi că există anticul clişeu à la ‘Cool Girl’ cu «băieţii frumoşi nu sunt fideli / sunt nişte scârbe / nu merită osteneala etc.», care probabil că are şi el dreptatea lui]. De asemenea, de obicei, fustangii sunt băieţii ăia tipici, cu frează de culăr şi ochelari ‘de aviator’, dar asta nu e regulă [subliniez încă o dată nu].

 

Facând o analiză psihologică a personajului, concluzia mea e că băiatu’ suferă de o oarecare frustrare. Probabil o mai veche dezamăgire amoroasă, nevoia de a fi băgat în seamă, ideea că toate fetele sunt la fel şi nu merită osteneala etc. De asemenea, prezintă un grad mai mare de misoginism [peste medie!].

 

Îl recunoşti după faptul că are [mai] mereu cel puţin o fată pe lângă el. Sau că stă în mijlocul unui grup de fete, de unde se aud nişte râsete zgomotoase şi trase de păr [care pe mine mă umplu de nervi !]. Este mereu cu ochii gogonaţi după alte ‘victime’, cărora, o data găsite, probabil că le va băga o replică tru [mai mult sau mai puţin de agăţat, dar mereu ăsta e obiectivul], iar respectivele vor începe să hăhăiască cuceritor.

 

         Face asta mai mult din obişnuinţă, nici măcar nu îşi dă seama mereu, ci ăsta e comportamentul lui natural. Este excesiv de plin de sine şi, în majoritatea cazurilor, narcisist [spunându-şi mereu “ce bun sunt...!”], dar repet că în inima lui se consumă o frustare foarte mare, care explică de multe ori comportamentul lui [extrem de enervant...].

 

~Am dat-o în mari filozofăli, recunosc…~

Haos

▪ Azi am luat 9 la mate [la lucrarea pentru care am spus anterior ca nu am invatat nimic]. Mi-am depasit clar conditia, avand in vedere ca nota mea maxima la mate de cand sunt la liceu [adiCA CAm 7 luni] a fost 8. Sunt mandra.

▪ Am dat lucrare la fizica si mi-am dat seama inca o data ca sunt varza, poate chiar tampa.

▪ Am tipat iar la oameni, dar de data asta nu imi pare rau. Poate ca o sa-si de seama [mai mult ca sigur] cei la care ma refer si repet [pentru a mia oara] : lasati-ma in pace cand sunt nervoasa si cu tavanul cazut in cap. Apoi tot voua va pare rau, ce naiba…

▪ Ieri am fost la inmormantarea unei tipe de la mine din liceu [chiar daca nu o cunosteam] si evenimentul m-a marcat mai mult decat ma asteptam. M-a facut sa imi pun foarte multe intrebari. Si va repet, copii : daca moare vreunul dintre voi [prietenii mei, adica] vin dupa voi si in iad si va iau la o bataie de nu va vedeti. O sa fuga si « dracu’ » atunci cand m-o vedea.

▪ Aseara am dat concert gratuit pe strada Parang cand veneam de la liceu. Cele mai noi  «şlagăre» au fost “Ridica-ma la ceeeeer”, “I just called to say I love you” si “Coltul rahatilor”  [spot publicitar]. Imi pare rau pentru poluarea fonica pe care au trebuit sa o indure cei care ne-au ascultat.

▪ Tot aseara le-am facut cu mana unora cu o dubita si le-am transmis un calduros “Aloha!” si am luat-o la fuga cand am vazut ca se uita lung dupa noi si opresc. Din fericire, cred ca oprisera pentru ca ajunsesera la casa lor. Dar deja eram departe. Ma si vedeam in dubita [care era de-a dreptul "duboaie"].

▪ In seara asta am trecut pe partea cealalta [de fapt, am ramas pe partea mea si am intarziat sa trec pe partea cealalta - gen "Ia uite ce frumos e aici la coltul liceului, hai sa mai stam aici"] cand l-am vazut pe Dumnealui. Ma gandesc ca poate e semn bun.

~Fin~

Mă transform.

După un film de dragoste şi jumate de “Romeo şi Julieta”, deja încep să văd viaţa altfel. ) E ceva trecător… Nu?